hmm...

Atacuri de panica insomni, cam asa pot sa descriu noptile. Tot incerc sa ma agat, sa caut motive pentru care viata are un rost dar pe zi ce trece raman fara inspiratie. Sunt convins ca este doar o stare trecatoare, dar nu pot sa ma abtin sa nu imi fac griji. Ma tot gandesc ca starea se poate agrava, si din depresie in depresie, ajung sa fiu depresiv constant.

De multi ani am momente in care am cate o depresie, ca si un ciclu, cateva luni eram bine, iar apoi o zi doua eram la pamant, doar ca acuma sunt in continuu la pamant si ocazional sunt bine. Sunt bine numai atunci cand fac ceva care sa ma distraga. Momentele acelea sunt superficiale, dar totusi sunt bine venite.

Cred ca totul se rezolva de la sine in momentul in care am sa ma angajez. Doar ca ziua aia se tot lasa asteptata, si asa incet incep sa nu mai pot sa imi imaginez cum arata acel moment.

Pana acum nu am putut sa ii inteleg pe sinucigasi, si niciodata nu am fost de acord cu ei. Nici acuma nu sunt de acord cu ideea sinucideri, dar acuma pot sa ii inteleg de ce ai facut asta. Imi pot imagina disperarea care duce la un asemenea act.

Vad cum ma schimb si simt cum ma departez de mine, si ce este infinit ami grav este ca stiu ce as putea sa fac sa schimb asta.

Buna dimineatza

este a doua dimineatza in care ma trezesc bine dispus. Nu pentru ca am dormit bine, sau ca este cald in camera, sau ca prietena mea ma face sa ma simt bine, din pacate este muzica pe care o ascult in fiecare dimineatza. E ciudat dar asa este, ceea ce inainte ma facea sa ma simt bine acuma nu mai este acolo. In schimb muzica este acolo. Ma simt ca un retardat mintal, un penibil, visator, romantic.

Constat ca impofida realitati pot sa gasesc un refugiu, ceea ce nu este neaparat bine, temporar. Si asta furnizeaza energia necesara motorului care imi impinge viata mai departe. Unica intrebare pe care o pot vedea in viitor este: Ce se intampla cand raman fara refugii, si realitatea isi revendica drepturile. Cand dusmanul cel mai aprig pe care il am, adica eu, sta nemiscat in fata mea!

Cum fac sa castig lupta pe care ams a o am cu mine insumi? O lupta spirituala, care poate ca a si inceput!

Sinucideri

Din fericire nu am vb despre mine. Acum ceva timp s-a sinucis un portar din germania, s-a aruncat in fata trenului, avea 23 de ani si era depresiv. Sotia lui credea ca boala se poate vindeca prin iubire, foarte bine intentionata, doar ca drumul spre iad e pavat cu intentii bune.
Nu e nimic deosebit la aceasta sinucidere, cu exceptia faptului ca la inmormantare au venit peste 50.000 de oameni. De ce? Aparent era un portar bun.
Care este diferenta dintre moartea unui copil nevinovat din Angola, si sinuciderea unui portar de 23 de ani din germania? Prostia oamenilor si ignoranta. Un irakian care lupta pentru ceea ce crede el ca este bine, este un terorist, un portar care se sinucide, este un erou! Sunt atatia oameni care ar vrea sa traiasca si mor, oameni care au pentru ce sa traiasca, sunt ucisi. Nimeni nu serbeaza trecerea lor in nefiinta, nimeni nu tine discursuri tampite, pur si simplu mor si sunt uitati inainte sa isi de-a ultima suflare. Intradevar moartea unui milion de oameni este o statistica, iar moartea unui singur om este o tragedie, dar de ce este atat de personalizata aceasta sinucidere? Nu inteleg de ce o natiune intreaga deplange implinirea dorintei unui om de a muri.
De ce sunt acuma cateva milioane de oameni care spun "mein liebe gott"?
Nu ma indoiesc ca in cateva saptamani, nimeni nu o sa se mai gandesca la el, inafara familiei, si eventual cativa fani.
Cum pula mea sa aduni 50.000 de oameni la o inmormantarea unui tanar fotbalist? De cand naiba sunt fotbalisti eroi nationali? Sau trebuie sa fie neaparat sinucigasi? Ce fel de scara sociala este asta?
Cine sarbatoreste moartea lui Felix Hoffmann ? Cine stie cine este Felix?
E pacat sa mori, e pacat sa te sinucizi, si e pacat ca mi-am piredut 10 minute cu asa ceva.

RIP Robert Enke.

ce plm?

adica, de ce imi este somn si nu ma culc? de aia!

ganduri, dementa si religie.

Cum pot sa fiu sigur de existenta mea? cum pot sa fiu sigur ca eu exist cu adevarat? Ma gandesc uneori la moarte, la ideea ingrozitoare ca intr-o zi totul se va termina, si eu nu am sa mai fiu, si in timp totul despre mine va fi sters, si nimeni nu va sti ca eu am existat. Peste 200 de ani toti care
vor locui pe pamant, nu vor sti cine am fost eu. Nimeni nu va putea spune, l-am cunoscut pe Coma! Idea morti pare atat de ireala, atat de abstracta, si totusi este atat de reala, atat de

prezenta, iar eu nu o pot constientiza, imi este imposibil, sa o realizez, sa o vad ca pe un fapt.
Plecand de la ideea ca nu pot sa constientizez ceva ce este atat de real, imi pun intrebarea intr-un mod, cat de cat retoric, si ma intreb cum stiu ca ceea ce simt este adevarat, real, daca ceva ce este real nu simt, si nu constientizez ca fiind real? Cum imi dau seama ca tot ce este in jurul meu, tot ce ma inconjoara nu este nimic alceva decat fructul imaginatiei mele. Durerea, sentimentele, tot ce imi trezeste simturile, poate fi ireal. La fel de bine poate fi real.

Intrebarea, de ce exist, sau de ce suntem aici, care este scopul meu, sau al nostru ca omenire, nu trebuie sa aibe un raspuns. Sau nu trebuie sa aibe un raspuns pe care sa il pot intelege eu, sau noi ca oameni. Trebuie neaparat sa avem un scop? Ar fi oare atat de grav daca totul este ceva
aleatoriu? Speranta unei continuitati, intr-o forma sau alta, a vieti, frica, si ignoranta, au produs dumnezei. Nimic logic nu duce la o asemenea aberatie, nimic din simturile noastre nu arata cu degetul spre ceva superior noua. Doar interpretarea, influetata de frica, interpretarea gresita a
evenimentelor care au loc in viatza de zi cu zi, au dus la aparitia unei boli care ne alinta si ne calmeaza frica, dar in aceelas timp ne distruge ca intelect, ne franeaza ca rasa, si ne distruge ca fiinte rationale. Ne inconjuram in continu de o realitate virtuala, produsa de fricile, placerile si viciile noastre, traim intr-o lume a noastra si fiecare din noi vede o alta realitate, chiar daca avem anumite puncte in comun, exista discrepante intre ce vede, si intelege fiecare prin viata. Traim ca fiinte egoiste, ignorante, si refuzam sa vedem realitatea. Preferam o viatza in minciuni produse de frica, simplitatea vietzi nu este de ajuns totul trebuie amplificat si extrapolat, pana cand avem nevoie de minciuni pentru a ne simti bine, pentru a ne putea suporta pe noi insine.